Strada Covaci – o amintire dintr-un Bucureşti dispărut


 

Documentare Scara de bloc câștigătoare: Str. I.C. Brătianu (colț cu Covaci) nr. 44, sc. B, București

E greu atunci când vorbim despre un oraş să legăm categoric începuturile acestuia de numele unui singur personaj. Sigur, excepţiile există şi ele sunt spectaculoase. Cartagina a fost întemeiată de mitica regină Didona, rivala ei, Eterna Cetate Roma, a fost fondată de fiul Lupoaicei, Romulus; la fel, fără Petru cel Mare nu ar fi existat Sankt Petersburg, iar înspre zilele noastre, în anii ’60 ai veacului trecut, arhitectul Oscar Niemayer poate revendica cu îndreptăţire titlul de ctitor al Brasiliei, capitala ţării sambei şi a cafelei. În ceea ce priveşte Bucureştiul, cinstea ce revine întemeietorului său pare a fi împărţită între Bucur Ciobanul, candidatul tradiţiei şi al legendei şi controversatul Ţepeş, domnitorul de al cărui nume se leagă primul document cunoscut care atestă existenţa capitalei noastre, la 20 septembrie 1459.

În realitate, cercetarea istorică şi, în principal cea arheologică, ne oferă şi alte unghiuri de abordare  a problemei originii Bucureştiilor. Săpăturile de la Curtea Veche, desfăşurate în deceniul al şaptelea al secolului trecut, au scos la iveală vestigiile unei mici cetăţi databila încă din a doua jumătate a veacului  al XIV-lea. Atunci se năştea urbea, în jurul acelei prime fortificaţii de 160 de metri pătraţi unde vor fi ctitorite rând pe rând Curtea Domnească, Biserica lui Mircea Ciobanul, uliţele negustorilor şi meseriaşilor, într-un cuvânt oraşul politic şi comercial. Tot în vecinătatea Curţii Domneşti, se va aşeza şi piaţa negustorească – Pazarul (de la turcescul pazar/bazar), atestată încă de la 1563 şi care, din secolul al XVII-lea, va primi numele de Târgul de Jos. Se constituie astfel conform tradiţiei medievale europene ”inima” aşezării, marcată de o piaţă cu rol de centru al schimburilor comerciale şi loc public. Acest Târg de Jos va purta ulterior denumirea de Piaţa de flori sau Piaţa Sf. Anton, după biserica ce se afla acolo şi care a fost distrusă de incendiul devastator din noaptea de Paşte  (23 martie) a anului 1847.

Cel mai probabil, prin secolele XVI-XVIII, actuala stradă Covaci făcea parte din întinsele grădini domneşti amenajate în stil renascentist de către grădinari italieni. Acestea se aflau la nord de Curtea Veche până înspre uliţa Gabrovenilor. De altfel şi strada Covaci (în slavoneşte fierar) şi strada Gabroveni vor apărea concomitant la sfârşitul veacului al XVIII-lea ca urmare a parcelării fostului perimetru al Curţii Domneşti şi scoaterii lui la licitaţie de către domnitorul Constantin Hangerli (1798). Atunci se trasează cele două uliţe paralele care  plecau din Şelari şi făceau  legătura cu Piaţa Sf. Anton şi cu actuala  stradă Şepcari. Zona – populată de hanuri, prăvălii şi cârciumi –  rămâne centrul comercial al Bucureştiilor, făcând o notă  oarecum distinctă faţă de restul oraşului, plin de grădini şi verdeaţă, cu biserici multe şi căsuţe  aidoma celor ţărăneşti, cu pridvor şi curte în spatele casei.

Dar relativa tihnă a urbei lui Bucur era din păcate de prea multe ori zguduită de nenorocirile care se abăteau asupra sa: cutremure (1802, 1838), inundaţii (1805, 1837, 1865), molime (1812, 1828), războaie urmate de ocupaţii străine (1806-1812, 1829-1834), etc. Însă sinistrul cu cel mai mare impact asupra evoluţiei oraşului propriu-zis avea să fie “focul cel mare” din noaptea de Paşte a anului 1847 . ”Marea nenorocire“, cum a numit-o însuşi domnitorul Gheorghe Bibescu, prefăcuse în scrum partea cea mai bogată şi populată a capitalei, mistuind în flăcările sale 130 de case, 354 prăvălii cu etaj, 713 prăvălii fără etaj, 10 hanuri şi 7 biserici. Focul pornit de la casele cluceresei Drugănescu, de lângă biserica Sf. Dumitru, s-a propagat cu iuţeală spre  răsărit, către Curtea Veche şi Lipscani, până la biserica Sf. Gheorghe cel Nou. A ars din temelii şi biserica Sf.Anton, ridicată în 1735, loc de pelerinaj pentru miile de bucureşteni încrezători în miracolele înfăptuite de sfântul egiptean. O minune totuşi s-a petrecut: icoana făcătoare de minuni a Sf. Anton a scăpat surprinzator din flăcările incendiului. Ea va fi adăpostită de atunci în biserica Sf. Gheorghe Vechi, în timp ce hramul bisericii arse va fi preluat de Biserica Domnească aflată în apropiere. O cruce din piatră marchează astăzi locul unde se afla altarul bisericii Sf. Anton. Cu aceeaşi nefastă ocazie dispare şi “puşcăria“, locul unde erau ţinute armele (“puşcile’), dar şi detinuţii. Sensul iniţial al termenului s-a pierdut, rămânând însă în uz cel de-al doilea, de loc unde sunt închişi cei condamnaţi de justiţie. De altfel, în apropierea bisericii Sf. Anton şi a zidului puşcăriei se mai afla un loc cu o îndelugată semnificaţie funestă, numit “La butuc”. Aici se executau pedepsele cu moartea ,iar ulterior, după 1840 când această măsură justiţiară extremă e desfiinţată, pedepsele corporale. Săpăturile arheologice din perioada 1967-1972 au scos la iveală în zonă schelete fără cap sau mâini, evident victim mai mult sau mai puţin vinovate ale justiţiei vremii. Rămâne relativ neatins de incendiu clădirea Primăriei Bucureştiilor, inaugurată în octombrie 1843, după planurile arhitectului Xavier Vilacrosse, dar care va fi demolată între 1880-1882, cu prilejul efectuării lucrărilor de rectificare a cursului Dâmboviţei.

Marele incendiu va avea totuşi un efect benefic, administraţia oraşului văzându-se obligată să ia măsuri ferme pentru evitarea incendiilor în perimetrul central al oraşului. Astfel, nu vor mai fi permise decât construcţiile din cărămidă, cu acoperişuri din tablă. Vor fi de asemenea excluse toate atelierele meşteşugăreşti a căror activitate ar fi putut favoriza incendiile. Între prevederile legate de reţeaua de spaţii urbane a zonei va fi şi cel privitor la pieţe: vor fi sistematizate Piaţa Sf.Anton  şi Piaţa Mare (viitoare a Halelor, 8 iunie, Naţiunii şi Unirii).

În privinţa caracteristicilor urbanistice, în zonă avem în mod clar un perimetru cu fronturi închise, adică străzi pe care clădirile sunt aşezate la faţa străzii, lipite calcan la calcan. Este o amplasare firească pentru funcţiunea de prăvălie unde trebuie să existe o corespondenţă directă între stradă şi interiorul magazinului. Deci casele erau dispuse aşa cum le vedem şi astăzi pe străzile Lipscani, Smârdan sau Covaci. Zona îşi pierde treptat caracterul politic şi administrativ, dar păstrează un însemnat potenţial comercial şi de agrement. Tocmai de aceea Centrul Vechi este partea Bucureştiilor care îşi câştigă cel mai repede un caracter urban, deoarece funcţiunea sa dominant – comerţul – este una specifică oraşului.

Cât despre strada Covaci, aceasta îşi va trăi epoca de glorie în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. În 1830 devine una drintre  primele străzi iluminate cu felinare, iar în 1832 este pavată cu bolovani de râu, înlocuiţi între 1878-1883 cu piatră de bazalt. Fostul han al Gabrovenilor, ridicat în 1739  între străzile Gabroveni şi Covaci, se transformă în 1877 în hotel, cunoscut după 1900 drept Hotel Gabroveni-Universal. Tot pe Covaci îşi desfăşura activitatea şi magazinul pentru desfacerea produselor de pielărie şi încălţăminte ale  fabricii înfiinţate pe Splaiul Dâmboviţei de către industriaşul Grigore Alexandrescu. Fosta uliţă a fierarilor îşi va câştiga celebritatea însă graţie unei specialităţi culinare mult îndrăgite de români – faimoşii mititei. La numerele 3-5 se afla, în perioada 1870-1890, restaurantul lui Ionescu N.Iordache, al cărui renume se datora atât mâncărurilor tradiţionale delicioase, cât şi atmosferei întreţinute de cei mai celebrii lăutari ai vremii: Cristache Ciolac, Nicolae Buica, Lică Ştefănescu, Fănica Luca, etc. Localul era frecventat printre  alţii  şi de Ion L.Caragiale, George Enescu, George Ranetti, dar şi de numeroşi străini, îndeosebi francezi şi englezi.

Nicu Darastean, tus pe hartie, 31 x 40 cm, www.fad.ro
Nicu Darastean, tus pe hartie, 31 x 40 cm, www.fad.ro

Nicu Darastean, tus pe hartie, 31 x 40 cm, www.fad.ro

În ceea ce priveşte obârşia micilor, aceasta, ca orice descoperire, fie ea şi culinară, poartă pecetea hazardului. Într-o zi, copleşit de mulţimea muşteriilor, Iordache rămâne fără maţele necesare fabricării vestiţilor  patricieni (cârnaţi mari). În disperare de cauză şi dornic să satisfacă exigenţele clienţilor săi, patronul amestecă carnea de oaie cu cea de porc, născocind la repezeală nişte cârnaţi mici pe care îi aruncă pe grătarul încins. Succesul e imediat şi de lungă durată. Micii intră în gastronomia românească la loc de cinste,  iar  restaurantul din strada Covaci devine  unul din punctele de atracţie ale Bucureştiilor.

Vizavi de restaurantul lui Iordache, la numărul 4, se păstrează încă o veche casă ridicată în 1897 de către arhitectul Leonida Negrescu. Este un model de arhitectură eclectică, cu etajul întâi bogat decorat cu motive florale sau vegetale şi cu etajul al doilea mult simplificat, pentru a marca diferenţa de importanţă dintre cele două.

Treptat însă, în timpul domniei lui Carol I (1866-1914), aspectul oraşului se modifică, aerul oriental precumpănitor până atunci lăsând loc, cel puţin în centrul capitalei, clădirilor monumentale (Palatul Poştelor, Palatul C.E.C, Ateneul, Cercul Militar, etc), îndreptăţindu-l  să poarte cu mândrie supranumele de “Micul Paris”. Zona veche rămâne în linii mari neatinsă, excepţie făcând sistematizarea Pieţii Sf.Anton şi a Pieţii Mari. Dispar din faţa Hanului lui Manuc şi din preajma Bisericii Domneşti pitoreştile florărese cu fustele lor ample şi viu colorate, cu imense coşuri cu flori, făcând loc, rând pe rând, modernelor hale de peşte, păsări şi zarzavat.

După primul război mondial strada Covaci, asemenea altor artere din  perimetrul  Centrului Vechi, îşi schimbă numele în strada Oituz, o referire evidentă la eroicele lupte purtate de armata română în vara anului 1917. Totuşi denumirea nu intră în conştiinţa bucureşteanului de rând şi astfel în 1939 se revine la vechiul nume.

Mult mai importante  însă pentru aspectul zonei sunt modificările  survenite  între anii 1936-1943 ca urmare a adoptării “Planului director de sistematizare al Bucureştiilor” din 1936. Prin el se va propune şi se va pune în aplicare o mai veche idee, aceea de a prelungi Strada Colţei, devenită bulevardul I.C.Brătianu, până la piaţa ce se formase la poalele dealului Mitropoliei. În urma exproprierilor realizate de Primărie (111 imobile) se sparge practic coeziunea vechiului centru comercial al Bucureştiilor, împărţit acum în două, de o parte şi de alta a bulevardului iniţial numit Albert I, apoi Constantin Brâncoveanu, I.C.Brătianu ,1848 şi, din nou după 1989, I.C.Bratianu. Demolările pentru prelungirea bulevardului până în Piaţa Unirii au dus la dispariţia multor magazinel şi prăvălii din zonă o dată cu dărâmarea clădirilor în care funcţionau. Realizarea  ultimei porţiunii a noii artere, între Piaţa Sf.Gheorghe şi Piaţa Unirii, inaugurate la 27noiembrie 1943, are un efect modernizator, dar şi distrugător asupra  zonei, îndeosebi asupra reţelei stradale. Atunci au disparut străzile Pânzari şi Bazaca, iar altele şi-au scurtat traseul: Gabroveni, Şepcari, Bărăţiei, Carol, etc. Tot atunci s-a rupt şi legătura dintre Piaţa Sf. Anton şi Calea Moşilor, dar s-a obţinut  acea cale largă care unea nordul de sudul oraşului, şi care era prevăzută să continue până la “Valea Plângerii” (actualul Parc al Tineretului), ceea ce s-a întâmplat abia după al doilea război mondial, odată cu tăierea bulevardului Dimitrie Cantemir. Cât despre bulevardul I.C. Brătianu, cu un prospect larg, el urma să fie bordat cu blocuri care păstrau  tradiţia părţii de nord în privinţa înălţimii şi a funcţiunii, parterul rămânând comercial,  iar la etaj aflându-se locuinţele.

În perioada comunistă centrul vechi rămâne o zonă cu intensă activitate comercială, îndeosebi în zona Lipscanilor, dar evident viitorul aparţine marilor magazine universale: Victoria, Unirii, Obor, Cocorul. Mai prolifice par a fi îndeletnicirile ilegale ale micilor afacerişti (bişniţarii) care  sunt tolerate în mod interesat de  miliţie. În absenţa pieţii libere, vechea uliţă a fierarilor devine locul de unde puteai procura, contra cost fireşte, dolari, blugi, ţigări străine, magnetofoane, etc. Strada Covaci este de asemenea şi strada celebrelor “consignaţii”, unde oamenii aflaţi la ananghie sau cei dornici de chilipiruri puteau vinde sau cumpăra mobilă veche, tablouri, bijuterii, etc.

Cartierul însă decade încetul cu încet, mai cu seamă în anii’80, urmând parcă involuţia generală a societăţii româneşti. Planurile megalomaniace ale lui Ceauşescu afectează indirect şi Centrul Vechi, inclusiv strada Covaci. Demolarile masive şi aberante din zona Uranus, necesare realizării Centrului Civic, aduc în perimetrul  tradiţional al oraşului  noi locatari, preponderent de o anumită origine etnică. Lipsiţi de educaţie şi de un elementar bun-simţ, adeseori şi de forme legale de locuire, noii chiriaşi ai vechilor clădiri aduc rapid zona într-un stadiu de degradare avansată. Gândul ascuns şi diabolic al fostului dictator era evident: odată  casele aduse în stare de ruină absolută urmau să fie demolate şi înlocuite de edificiile monumentale şi lipsite de gust artistic ale “Epocii de aur”.

Revoluţia din 1989 pune capăt acestor intenţii, dar nu şi stării jalnice în care se afla Vechiul Centru. Totuşi, în ultimii ani  cartierul pare să revină la viaţă şi să-şi regăsească strălucirea de odinioară. Pe strada Covaci, alături de edificii care stau să se prăbuşească, au apărut “puburi” cu specific irlandez sau olandez, fosta Piaţă Sf. Anton a fost amenajată, iar Vechea Curte Domnească este programată să intre într-un amplu proces de restaurare. Şi e firesc să fie aşa. Amintirile unui oraş fac parte din identitatea sa şi a locuitorilor săi, iar dacă ele mai există trebuie păstrate şi lăsate moştenire celor care vin după noi.

Dan Falcan, istoric

One thought on “Strada Covaci – o amintire dintr-un Bucureşti dispărut

  1. Navigand pe internetul in limba romana uite ca am aflat
    pe saitul dvs.. Trebuie sa apreciez ca sunt placut
    surprins de calitatea informatiilor de pe acest sait si va
    urez cat mai mult succes!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *